Secția de coduri și semnale a devenit în mod oficial o parte a Diviziei de comunicații navale (DNC), ca Op-20-G, la 1 iulie 1922. În ianuarie 1924, un locotenent al marinei americane în vârstă de 34 de ani, numit Laurance F. Safford, a fost desemnat să extindă domeniul OP-20-G la interceptarea radio. El a lucrat în camera 2646, la ultimul etaj al clădirii Departamentului Marinei din Washington, D.C..
Japonia era, bineînțeles, o țintă principală pentru interceptare radio și criptanaliză, dar exista problema de a găsi personal care să vorbească japoneza. Marina avea un număr de ofițeri care serviseră în calitate de diplomați în Japonia și care puteau vorbi fluent japoneza, dar exista o lipsă de operatori de radiotelegraf care să poată citi comunicațiile în cod japonez Wabun trimise în kana. Din fericire, un număr de operatori radiotelegrafiști din Marina și din Infanteria Marină a SUA care operau în Pacific au format un grup informal în 1923 pentru a compara notițe despre transmisiunile în kana japoneză. Patru dintre acești oameni au devenit instructori în arta citirii transmisiunilor kana atunci când Marina a început să țină cursuri pe această temă în 1928.
Cursurile au fost ținute de echipajul camerei 2426, iar operatorii de radiotelegraf au devenit cunoscuți sub numele de „On-The-Roof Gang”. Până în iunie 1940, OP-20-G includea 147 de ofițeri, soldați și civili, conectați într-o rețea de posturi de ascultare radio la fel de îndepărtată ca și cea a armatei.
OP-20-G a lucrat puțin la codurile diplomatice japoneze, dar principalul obiectiv al organizației a fost codurile militare japoneze. Marina americană s-a ocupat pentru prima dată de codurile navale japoneze în 1922, când agenți ai Marinei au pătruns prin efracție în consulatul japonez din New York, au spart seiful, au fotografiat pagini dintr-un manual de coduri al marinei japoneze și au plecat, după ce au pus totul la loc așa cum îl găsiseră.
Înainte de război, biroul de cifrare al Marinei a operat din trei baze principale:
- Stația NEGAT de la sediul central din Washington, D.C.
- Stația HYPO (sau FRUPAC), o secție la Pearl Harbor în Hawaii
- Stația CAST, o secție în peșterile fortificate ale insulei Corregidor, în Filipine, cu spărgători de coduri și o rețea de stații de ascultare și de radiogoniometrie.
- FRUMEL a fost înființată la Melbourne, când personalul de informații pentru transmisiuni al Marinei din Filipine a fost evacuat în Australia. Personalul de informații despre semnale al armatei evacuat a mers la Biroul Central.
Serviciul de informații despre semnale al armatei SUA (SIS) și OP-20-G au fost îngreunate de birocrație și rivalitate, concurând unul cu celălalt pentru a furniza datele lor de informații, cu numele de cod „MAGIC”, înalților oficiali. Complicarea situației era dată de faptul că Paza de Coastă, FBI și chiar FCC aveau, de asemenea, operațiuni de interceptare radio.
Organizarea Marinei Militare la OP-20-G era mai convențional ierarhizată decât cea a Armatei de la Arlington Hall, care mergea mai degrabă pe merit decât pe rang (ca la Bletchley Park), deși comisioanele erau distribuite „civililor în uniformă” cu rang în funcție de vârstă (sublocotenent pentru cei cu vârsta de 28 de ani sau mai puțin, locotenent până la 35 de ani sau locotenent-comandor dacă avea peste 35 de ani). Dar controlul era asigurat de „tipuri de militari obișnuiți”. Marina dorea ca armata să interzică civililor să se atingă de mașina de cifrat SIGABA, ca și Marina; deși aceasta a fost dezvoltată de un civil (William Friedman). Un vizitator al Marinei Regale și specialist în interceptări, comandantul Sandwith, a raportat în 1942 despre „aversiunea față de evrei care predomină în Marina SUA (în timp ce) aproape toți criptografii de frunte ai Armatei sunt evrei”.
Astfel, în 1940, SIS și OP-20-G au ajuns la un acord cu linii directoare pentru manipularea MAGIC; Armata era responsabilă în zilele pare, iar Marina în zilele impare. Astfel, în primul minut după miezul nopții din 6 decembrie 1941, Marina a preluat controlul. Dar locotenent-comandorul USN Alwin Kramer nu avea un ofițer de rezervă (spre deosebire de armată, cu Dusenbury și Bratton); și în acea noapte a fost condus de soția sa. El era, de asemenea, responsabil de distribuirea informațiilor MAGIC către președinte; în ianuarie 1941, Armata a fost de acord ca ei să aprovizioneze Casa Albă în ianuarie, martie, mai, iulie, septembrie și noiembrie, iar Marina în februarie, aprilie, iunie, august, octombrie și decembrie. Dar, în mai 1941, documentele MAGIC au fost găsite în biroul consilierului militar al lui Roosevelt, Edwin „Pa” Watson, iar Marina a preluat conducerea; în schimb, Armata a furnizat MAGIC Departamentului de Stat.
Rezultatul a fost că o mare parte din MAGIC a fost întârziată sau nefolosită. Nu a existat un proces eficient de evaluare și organizare a informațiilor, așa cum a fost furnizat după război de o singură agenție de informații.
>.